Terapia prin basm

           

               "Cum să te vindeci cu o poveste" - Paola Santagostino,  deschide o potecă înspre nemărginita lume a imaginarului. Este o hartă, o busolă, un ghid sintetic pentru un tărâm care sălăşluieşte în fiecare dintre noi, neîmblânzit şi adeseori tăcut, dar mereu acolo - inconştientul. Ideea de bază este că, scriind un basm, scoţi la lumină idei din inconştient, şi poţi astfel găsi soluţii la probleme ce păreau de nerezolvat doar cu ajutorul unei atente analize raţionale. - Alexandra Popa


    Paola Santagostino – o psihoterapeută specializată în medicină psihosomatică a pus la punct un sistem de diagnostic și lucru bazat pe crearea de basme. Teoria care a stat la baza acestui concept este că Inconștientul nostru se exprimă metaforic. Fiindcă filtrele Eului decid ce intră și ce nu în conștiință, lucrurile cele mai amenințătoare nu se pot exprima decât prin metafore precum visul și reveria. Din acest considerent, basmul prin fantezia lui și prin corelațiile strânse cu vârsta la care multe dintre traumele noastre inconștiente s-au produs, este un instrument excelent de lucru în psihoterapie.

Paola spune că nu este necesar să interpretăm basmele altora și chiar contraindicat dacă ne interpretăm propriile basme. Așa cum Inconștientul își prezintă problema sub forma unei metafore, poate să și înțeleagă soluțiile metaforice, așa că nu are nevoie să i se explice. Chiar mai mult, dacă Eul înțelege care este problema și/sau soluția, poate intra în defensă și complica și mai tare lucrurile. Dacă sunteți terapeuți și alegeți să aplicați această metodă în cabinet, puteți să prezentați o parte din interpretare clientului și să o folosiți ca material de lucru.

Această carte este un instrument util pentru orice psihoterapeut, consilier sau chiar coach, aplicabil la toate vârstele, iar pentru persoana care caută propria evoluție este o manieră interesantă de a lucra cu unele probleme inconștiente fără să fie nevoie să vă confruntați cu ele.

Va ofer, in continuare, "povestea" unui basm din carte:

Basmul lui Babele

"Babele povesteste:

A fost odata un copil mic care s-a ratacit înpadure, pe urma gaseste o casa, numai ca înauntru e întuneric, si vine un Om, îl manânca si moare.

Babele e un copil abia trecut de trei ani, care nu poate sa doarma singur. Adoarme extrem de greu: parintii petrec ore întregi, cu lumina aprinsa si tinându-l de mâna, pâna sa atipeasca.

Peste putin timp se trezeste urlând, prada unui cosmar. Singura solutie este sa fie dus în patul cel mare al parintilor, cu mama si cu tata si cu lumina aprinsa, dar chiar si asa copilul

se trezeste de mai multe ori si face atacuri de panica.

Si totusi, cu numai trei luni în urma nu era asa: dormise totdeauna în camera lui, nu avusese niciodata dificultati sau spaIme.

Limbajul lui Babele este înca destul de limitat, nu se poate întelege ce anume s-a întâmplat si nici ce îl înspaimânta atât de tare. Nu au avut loc mari schimbari în situatia familiala si

nici la gradinita, cu toate acestea si acolo a devenit mai închis, mai nervos, izbucneste în plâns pe neasteptate si se arata speriat fara motiv.

Exista o singura pista: cu începutul cosmarurilor nocturne coincide aparitia unor zone mari colorate cu negru în desenele sale; au o forma ne definita si, întrebat ce reprezinta, copilul

raspunde: "Nu stiu". Îmi încep lucrul cu Babele pornind de la basmul sau. Îl întreb cum de se ratacise copilul mic în padure.

-Cum s-a ratacit Copilul Mic în padure?

-S-a ratacit fiindca era întuneric.

Copilul Mic din basmul lui se dusese în padure (aici nu se întelege prea bine) cu mama sau cu tata, sau cu amândoi, sau cu altcineva, pe urma întorsese capul si nu mai era nimeni.

-Nu mai erau si nu se vedea nimic, era întuneric.

-I-a strigat, a tipat, a cerut ajutor?

-Nu.

Apoi Copilul Mic a vazut casa. Pe dinafara era luminata si el s-a dus spre ea. Dar înauntru era din nou întuneric si el a ramas acolo, paralizat.

Pe urma a auzit ca vine Omul si pe urma era mort.

Oricare ar fi realitatea obiectiva, a existat un moment trait de Babele în care "parintii nu erau acolo", iar el se simtea "pierdut" si "era întuneric".

În cazuri de acest fel nu are rost sa facem cercetari aprofundate asupra faptului real petrecut. Exista numeroase momente în care, privind lucrurile din afara, nu se petrece chiar

nimic deosebit în viata adultilor sau a parintilor, în. vreme ce în trairea emotiva a copilului irumpe "ceva" care declanseaza o reactie de abandon si de spaima profunda. Este inutil sa

cautam realitatea obiectiva a unei "traume" ce poate consta dintr-un eveniment care a trecut neobservat pentru parinti, în vreme ce pentru copil a avut un efect devastator. Ramâne oricum

faptul ca el s-a simtit "singur si pierdut".

La momentul respectiv nu s-au exprimat panica si nici cererea de ajutor: Copilul Mic din basm n-a tipat, n-a plâns, n-a facut nimic.

Nu exista nici macar vreo urma a unei eventuale reactii de mânie în fata lipsei de atentie a parintilor.

Nici micul Babele n-a manifestat niciodata suparare, nu le-a cerut nimic parintilor si nu le cere ajutorul. Nici peste noapte nu le cere ajutor, ei sunt cei care se grabesc sa-I ajute.

În basm, totul este focalizat pe conceptul de întuneric sau lumina. Copilul Mic vede o casa care pe dinafara e luminata. E un punct de sprijin, o speranta: intra înjoc ideea de lumina

sau întuneric, casa sau ratacire. Copilul Mic din basm se îndreapta spre lumina, spre casa, dar are imediat o noua deziluzie: înauntrul casei e tot întuneric, iar e singur si pierdut. Nu

mai are spre ce sa se îndrepte si ramâne efectiv paralizat pe loc.

Cine ar putea oare sa spuna, în cazul unui copil atât de mic si care se exprima într-un limbaj extrem de putin articulat, în ce a constat în realitate aceasta iluzie urmata de o deziluzie:

lumina, speranta, casa care apoi se dovedeste cuprinsa de întuneric în interior...

Pe deasupra, în basm apare acum Omul... Copilul Mic îl percepe doar prin auz, nu are nici o imagine vizuala. Pe de alta parte însa, cum l-ar putea vedea din moment ce e întuneric?

Toate problemele copilului s-au concentrat pe acest concept de întuneric, de singuratate, de spaima, de zgomote înfricosatoare si de amenintari invizibile. E chiar ceea ce se petrece

în realitate: noaptea îl înspaimânta si nu poate dormi pe întuneric. Chiar si la gradinita, daca observam cu atentie, crizele de panica ale lui Babele intervin în momentul "somnului

de dupa-amiaza", atunci când se face întuneric. Copilul este paralizat în situatia sa. "Paralizia" însasi aminteste de somn si trimite la întuneric. Numai noaptea i se par lui Babele înspaimântatoare zgomotele din casa. Poate ca "Omul" e numai în visele lui sau poate doar în fanteziile legate de zgomotele din casa.

Încerc sa-i solicit o cale de iesire la nivel imaginar, o solutie mai buna decât sa sfârseasca ucis de Omul Negru.

-Babele, hai sa ne închipuim ca striga dupa ajutor Copilul Mic si ca vine cineva.

-O.K. Tipa si vine bunica.

Bunica e o imagine extrem de pozitiva în viata reala a lui Babele, care e foarte legat de ea, cu toate ca bunica nu locuieste in aceeasi casa.

-Si atunci ce se întâmpla?

-Atunci vine bunica si tipa la el sa-I goneasca si el fuge si peurma se întorc acasa.

Bun. Exista o solutie, macar la nivel imaginar. Propun atunci familiei ca o vreme bunica sa fie uneori prezenta noaptea în casa si sa vedem ce se întâmpla daca ea ramâne

sa doarma cu copilul. Si se petrece minunea când e acasa bunica, Babele doarme din nou. Hotarâm sa mergem un timp pe calea aceasta: bunica ramâne des peste noapte, pâna ce,

încet, încet, situatia revine la normal.

N-am reusit sa aflam niciodata ce se întâmplase mai înainte, dar copilul n-a mai avut tulburari. Cum se poate vedea, în cazul acesta imaginarul ne-a oferit solutia problemei: indicatia care

a permis succesul a pornit de la basm si de la noua solutie a acestuia."